Inca una trecuta de la nefacute la facute

Pentru ca viata m-a ajutat in timp sa ma ordonez ca sa ma dau cat mai rar cu capul de pereti de ciuda ca am fost neglijenta, mi-am format fel de fel de fixuri. Unul e sa pun cheile de la apartamentul de la scoala si de la facultate, imediat ce imi termin treaba cu ele, intr-un anume buzunar de la rucsac sa stea peste week-end astfel incat sa nu risc sa ma intorc fara ele la inceputul saptamanii. Timp de un an si ceva a functionat de fiecare data. Nu si la inceputul asta de saptamana, cand am realizat la intoarcere, in fata usii, ca nici ulciorul cu fixuri nu merge infinit la apa.

Brelocului cu un sfert de kilogram de chei pe care il am mai mereu dupa mine nu era clar la locul lui, dar tot am rasturnat de cateva ori rucsacul ba eu, ba Liviu, de parca la cate chei erau gramada puteai sa nu le simti doar bagand mana dupa ele. Am realizat intr-un tarziu de ce si cum le lasasem acasa. Situatia era de enervat, mai ales ca programasem si o gramada de lucruri de facut dupa sosirea la apartamentul de la scoala, dar nu mi-am iesit din fire. Nici Liviu, care inca trebuie, la cat de drag imi e sa conduc, sa isi faca programul si dupa drumurile mele la distanta (George*, vezi, obsesia mea de a nu conduce e mult mai adanca decat credeai tu cand ma puneai sa ma duc la conferinta la Galati la volan Cu atat mai mult cu cat, in comparatie cu Romania, condusul in America e ca o joaca la cate si cum sunt strazile si la cat de rabdatori sunt soferii in trafic … ).

Am sunat-o pe Tato sa imi dea drumul in casa, m-am conectat la net sa vad numarul de urgenta al astora cu apartamentele de inchiriat, am sunat ascultand rabdatoare un robot care te trecea printr-o gramada de pasi (si care ma intreba de zece ori daca ce fac e chiar ceea ce vreau sa fac iar daca da, sa apas o tasta, daca nu, alta), am lasat mesaj si am ramas in asteptarea unei minuni din partea lor. Minune in care nu credeam la cate probleme ma ajutasera ei sa rezolv pana acum din ce tinea de ei, respectiv niciuna. Liviu a plecat la o tura cu rolele sa nu piarda si el timpul asteptand, urmand ca, daca nu fac nimic monumentele astea de ignoranta, sa mai frecam trei ore pe drum (patru jumatate pentru Liviu, care trebuia sa se si intoarca acasa) sa recuperam cheile ca sa pot intra si saptamana asta in camera mea si in birou la facultate.

Ei, bine, pentru ca minunile sunt minuni si pentru ca se intampla cand nu te astepti, la cinci minute dupa telefon apare un nene de la mentenanta cu o dublura la chei in dinti. Nu mi-am revenit nici acum din mirare si am zis ca ii fac o scrisoare de lauda la corporatia lor (ceea ce n-ar fi de bine pentru Shawn si armata lui degeaba statatoare, ca nu m-as abtine sa il laud prin comparatie). Mai mult, la facultate mi-au dat azi si o copie de la cheia de la birou astfel ca, avand minimul necesar de chei, nu o sa stau sa astept la biblioteca intre cursuri. Si de data asta totul a fost bine ca s-a terminat cu bine.

Dupa o noua experienta de genul asta traita impreuna, inclin sa cred ca formula eu – Liviu e norocoasa cand e vorba de trecut dincolo de usi inchise. Am mai avut o data un noroc asemanator acasa, cand ma incuiasem cu Liviu pe dinafara fara sa avem chei potrivite si doar printr-o bafta chioara nu a mai fost pana la urma nevoie de pompierii veniti zgomotos doua masini de interventie si cu barosul sa ne “ajute” sa intram in casa.
___________________
* George e un fost director de-al meu care nu putea sa inteleaga de ce, in loc sa plec in delegatii cu o masina condusa de mine, rugam sa mi se dea una cu sofer. Atunci pentru conferinta de la Galati a condus pana la urma o colega de birou, Flori, dar tot ne-a sunat George cand eram pe la Braila sa intrebe cine e la volan, pentru ca recomandarea la plecare fusese … categorica: “Conduci!”. Pana la urma, ca sa fie cat de cat si cum zicea seful, pentru cativa kilometri pe digul dintre cele doua orase si in linie perfect dreapta m-am urcat eu la volan. Spre disperarea lui Flori, pentru ca am inceput sa fac asta cu intrebarea despre care e frana si care acceleratia.

George, nici eu nu inteleg de ce nu imi place sa conduc. Si nici Liviu, cu care am si ajuns zilele trecute la o discutie mai pe ton pe motiv ca nu vreau sa conduc eu pe distante scurte macar, ca poate ma invrednicesc sa plec singura la un moment dat (aici e o exceptie doar pentru viata in orasele universitare sau cele foarte mari sa te misti fara masina). Discutie terminata asa : “Eu ma intorc in Europa, ca acolo nu trebuie neaparat sa conduc!”. Trebuie sa ma apar si eu cumva de ceea ce pare ostil echilibrelor mele …