Casa buna cu dezastrul

Ma intorc la Japonia si la principalul motiv al calatoriei noastre acolo si pentru care Liviu a primit bursa din vara, studierea dezastrelor naturale.

Ca argumentare a ipoteticei legi a compensatiei, te poti gandi ca japonezii au ei cele mai procopsite si fiabile masini din lume, cea mai performanta aparatura, care s-a nascut din mintile lor (Canon, Fuji, Toshiba, Sony, Sanyo, Nikon, etc.), se numara printre bogatii lumii, le fac pe toate cu cativa pasi inaintea tuturor si isi pot plati facturile de pe mobil in metrou intre doua statii fiind oricand si oriunde online, dar au nimerit si una din cele mai ghinioniste tari. Astfel ca, inregistrand o medie de 300 de cutremure pe zi – unul la nici cinci minute, cu o multime de vulcani care din cand in cand peste noapte fac in asa fel incat de a doua zi curtile oamenilor sa inceapa unde pana atunci abia se terminau acoperisurile, batuta acolo, in mijloc de ocean, de tsunami care fac prapad si ii tin mereu pe locuitorii din zonele litorale cu un ochi pe rutele de evacuare din calea nenorocirii, maturata de taifunuri la fiecare sfarsit de vara, Japonia nu pare cel mai invidiat pamant din lume. Asta in ciuda unei naturi care, in perioadele de acalmie, face din insulele japoneze un paradis al simturilor.

Un cutremur la fiecare patru minute si ceva
La atatea cutremure, institute de cercetare pe masura si o stiinta a lor predata inca din anii mici de scoala. Asta face sa existe o adevarata cultura a convietuirii cu dezastrul, care ii ajuta pe japonezi sa reduca pe cat posibil urmarile nenorocirilor atunci cand vin. Desi se cerceteaza mult (noi am vizitat doua din cele mai mari institute de pe langa universitatile din Tokyo si Kyoto, unde am avut intalniri cu cativa profesori universitari si cercetatori), stiinta anticiparii cutremurelor nu a mers aparent prea departe. Prin sistemul public de avertizare, care intrerupe simultan toate canalele TV sa anunte cand se intampla sau prin sisteme personalizate accesibile oricui contra cost, poti afla de apropierea cutremurului cu doar doua secunte in avans. Motiv pentru care marile cutremure, ca cel din 1995 de la Kobe (comparabil ca intensitate cu cel de la noi din 1977), continua sa omoare si sa raneasca o multime de oameni (peste 5.000 omorati si peste 41.000 raniti la Kobe, majoritatea, conform declaratiilor unui profesor american de la Universitatea din Tokyo, nu atat prin prabusirea cladirilor cat prin daramarea mobilelor din locuinte peste ei si prin incendiile care izbucnesc dupa dezastru).



Daca de anticipat e mai greu, urmarile pot fi diminuate prin dispozitivele amplasate la baza cladirilor si in picioarele podurilor sau autostrazilor ridicate de la sol pentru a absorbi socul. Am coborat sa le vedem cum functioneaza in subsolul Institutului pentru cercetarea cutremurelor din Tokyo (in timpul vizitarii caruia am si trait pe viu primul cutremur japonez) si le-am observat peste tot in cazul picioarelor de pod sau autostrazi. Exista bineinteles, la nivel de detalii tehnice, nuante si nuante ale solutiilor la aceasta problema, solutii intr-atat de performante incat pot explica dezvoltarea fantastica pe verticala a unui oras ca Tokyo, care nu mai devreme de 1923 a fost distrus aproape complet de un cutremur devastator.




La Nojima Fault Preservation Museum, aflat pe insula Awaji in apropiere de Kobe, se pastreaza pe cateva sute de metri, in locul unde s-a intamplat, imbinarea celor doua placi tectonice care s-au petrecut una peste alta 120 cm. Tot acolo, martor al evenimentului, e conservata si o casa ramasa in picioare dar care pastreaza urmele a ceea ce un cutremur aduce cu el (vizitabila, transformata in muzeu).



Un cutremur mare nu vine niciodata singur
Mai aduce de obicei, cand intensitatea lui este suficient de mare, valuri tsunami care matura portiuni intinse de tarm la cei cativa metri inaltime si cu viteze care ating sute de kilometri pe ora. Iar de afectat, afecteaza nu numai zona distrusa de cutremur ci o arie mult mai mare (in cazul Kobe, 11 tari din jur au avut de a face cu valul produs de cutremurul de acolo). Am intalnit in Japonia, in zonele une autostrazile flancau tarmul, sute de kilometri de drum semnalizate din loc cu panouri pe care scria “zona in pericol de a fi inundata de tsunami”. Tot acolo, indicatoare plantate la cateva zeci de metri unul de altul te conduceau pe cai de evacuare din calea valului ucigas pana in zone considerate sigure. In cazul valurilor tsunami, partea buna e, referitor la evacuare, ca pot fi anticipate cu cateva minute bune inainte sa ajunga la tarm, ceea ce face ca rata de supravietuire sa fie ridicata. In plus, zidurile de aparare ridicate pe malul oceanului reduc din intensitatea propagarii valului.



Din cele aproximativ 30 de cutremure care s-au intamplat cat am stat in Japonia noi am simtit doua: unul, cum spuneam, in timp ce vizitam institutul de cercetare a lor din Tokyio si celalalt pe insula Shikoku, pe un tarm din cele expuse la tsunami, unde poposisem peste noapte intr-un hotel pe malul oceanului. Hotel in fata caruia era pus, spre panica noastra, un semn cu ruta de evacuare din fata valului. Astfel, dupa ce s-a terminat zgaltaiala (care nu a avut mai mult de 3 – 4 grade pe scara Richter), m-am dus la geam cateva minute sa vad daca apare si valul. Ce e drept, aflasem ca daca pamantul nu se zguduie la peste 6.5 grade asta nu se intampla, dar nu poti sti niciodata ca nu a existat undeva intensitatea asta ca tsunami sa poata veni in legea lui. Dar, desi eram oarecum la vanatoare de dezastre japoneze, nu aveam sa traim si experienta asta (ne-am gandit atunci ca probabililitatea sa se intample prea des e mica, atat timp cat proprietarii hotelului, unul nu chiar de lepadat, au bagat atatia bani acolo).

Vulcanii omoara si ei
Valurile tsunami vin de mana cu cutremurele, ceea ce se intampla si cu eruptia vulcanica, si ea capabila sa le declanseze. Bogata si in vulcani activi (75) ca si in cutremure, Japonia cunoaste o multime de povesti triste care vorbesc despre dezastrele provocate de lava revarsata din cratere, plus cenusa si gazele ucigase care vin o data cu ea. Una din cele mai recente eruptii a vulcanului Unzen, care erupe cam o data la 200 de ani, e pastrata vie in amintirea localnicilor sau a vizitatorilor cu ochii dupa inedit printr-un muzeu si cateva cladiri in aer liber distruse intr-un mod sau altul de calamitate. Prima cladire e o scoala, aflata pe versantul vulcanului, care lasa si azi sa se vada ca urme ale nenorocirii fierbinti burlanele metalice topite si intoarse astfel din rostul lor. Fotografii de la vremea respectiva cu imaginile apocaliptice ale focului venind dinspre munte, cu oameni fugind si animale prinse de nenorocire in lat fara sansa de a scapa vin sa intregeasca imaginea a ceea ce eruptia unui vulcan poate sa insemne pentru comunitatile omenesti din apropiere.






Mai jos in oras, aproape de ocean, o zona in care case intregi stau acoperite pana la acoperis in lava acum pietrificata sta si ea martor al neputintei oamenilor in fata furiei naturii.






Vulcanul poarta astazi pe versanti un fel de ziduri prin care lava, cand va fi sa mai erupa, sa fie dirijata astfel incat nenorocirea sa fie mai predictibila in manifestari.

Desi ingrijite, atat muzeul, cat si zonele de observare a distrugerilor aduse de vulcan, au intrarea gratuita. Si in cazul asta, ca si in cazul muzeelor de la Hiroshima si Nagasaki sau a altor muzee dedicate dezastrelor din care ei cred ca au mereu ceva de invatat, japonezii nu fac din “turismul dezastrelor” o sursa de venit prin care sa-si vanda nenorocirea. Chiar daca intrarile la muzeele dezastrelor de diferite naturi sunt cu taxa in anumite cazuri, din motive obiective care tin de costurile de intretinere si conservare, taxa e absolut modica, mergand de la 50 de centi pana la cativa dolari, care isi gasesc valoarea pentru toti turistii, inclusiv cei care nu vorbesc japoneza si care se bucura de explicatii in alte limbi.

Obligati sa traiasca cu nenorocirea langa casa si cu frica in san, japonezii au dezvoltat mijloace de a intelege si pe cat posibil de a lucra cu dezastrele naturale astfel incat urmarile lor sa fie mai putin grave cu fiecare experienta. Ei au invatat, educandu-si de mici copiii in sensul asta, sa renasca de fiecare data cand natura alege sa-i puna la pamant. Kobe e azi un oras nou, plin de viata si de firesc, la fel si localitatea de la poalele vulcanului Unzen.


Confruntarea cu natura nu pare o lupta la japonezi, ci mai degraba o incercare de intelegere a dusmanului impredictibil si de colaborare inteleapta cu el, pentru ca oricum raman sa traiasca impreuna in acelasi spatiu pe mai departe, intr-o poveste cu un etern “va urma”. Imediat dupa plecarea noastra de acolo a inceput anotimpul taifunurilor care produsesera nenorociri, cum aveam sa citim in ziare, in locuri prin care apucasem sa le vizitam pe vreme buna.
________
Materialul contine reproduceri dupa fotografii si tablouri aflate la Nojima Fault Preservation Museum si Unzen Museum.