Partea din tinerete fara batranete

Imi tot vin in minte de cateva zile amintiri din cei cativa ani cand am lucrat intr-un post de radio ca reporter, realizator de programe si intr-un final redactor sef. Era prin anii ’90, cand inca se mai facea pionierat in radio – si in presa in general – perioada in care abia aparusera primele posturi de radio private.

Pe atunci, politica muzicala a postului unde lucram eu si playlist-urile se faceau spontan, cu patronul la celalalt capat al firului telefonic, care suna de acasa de cateva ori bune pe zi sa ne spuna: “Scoate prazul ala de pe post!”. Am avut si eu un praz pe care a trebuit sa il scot, era Dr. Alban cu “Born in Africa”, pentru care facusem asa o fixatie incat o difuzam de cate patru, cinci ori pe emisiune. Si l-am scos, pentru totdeauna de atunci incolo, pentru ca in caz contrar nu mai aveam nevoie de explicatii in ziua de salariu sa inteleg de ce nu il iau intreg. O alta categorie de muzica pe neplacul patronului era cea “de batut covoare”. Pentru noi, erau de dat pe post piese care ne placeau sau care nu, fara criterii impuse de alegere, nu puteam miza pe efectul muzicii asupra celor care asculta. Dar, se vedea treaba, cel putin unul din ascultatori nu se putea opri din batutul covoarelor la auzul anumitor melodii …

Tot patronul, si tot la telefon, facea cu noi si educatie gramaticala. Nu cred ca e vreunul din fostii colegi care sa nu stie si acum ca se spune “drept care” si “motiv pentru care” (si in niciun caz “drept pentru care”). Daca nu direct de la el, macar din portiile de ras pe care le imparteam unii cu altii dupa fiecare telefon, care de obicei isi propunea sa rezolove mult mai multe decat un neajuns punctual ca cele de mai sus. Ajustam prin telefon inaltele si joasele si toate aspectele tehnice la care urechea noastra parea insensibila (si asta se simtea de la distanta). Uneori nu miscam niciun buton, zicand ca o facem si pana la urma tot bine era in urechea patronului, care inchidea telefonul multumit.

Mi-am mai amintit de scrisorile pe care le primeam pentru emisiunea facuta sambata seara (impreuna cu o colega si buna prietena), scrisori venite cu gramada de la puscariasii dintr-un penitenciar pana la care batea radioul. Pana la scrisorile astea, nici nu stiam ca e vreun penitenciar in zona. Cei inchisi erau printre cei mai fideli fani si nu era saptamana sa nu primim mesaje de la ei. De interminabilele lor foi cu dedicatii aveam grija ca de ochii din cap de cand le aducea postasul si pana la emisiune. Justificat, pentru ca pe fiecare era trecut ceva de genul: “Pentru Florica urmatoarea melodie, cu mesajul <Florico, vezi ce faci ca nu imi place ce mi-au spus Tilica si Alifie si mai am doar trei saptamani si vin acasa!>”. Nu se amintea explicit ca se trece si pe la noi daca nu se aude mesajul on air, dar nici pe manierele lor nu puteam miza daca erau nemultumiti.

Pe o pagina importanta din catastiful emisiunilor de sambata seara a ramas un ascultator al carui obiectiv era sa se insoare si alelsese emisiunea noastra sa transmita informatia. Viata ii aratase o data ca insuratoarea poate sa nu fie chiar mare branza, trecandu-l printr-un divort urat, in urma unei casatorii din care rezultase si un copil, dar … avea el chemarea asta sa mai traga o data, ca poate castiga. Si strategia lui cuprindea, printre altele, telefoane in timpul tuturor rubricilor nostre interactive. Am aflat astfel, in direct – noi, dar mai ales ascultatorii nostri – intreaga poveste a vietii lui: cu ce se ocupa, unde sta, de ce a divortat, cum au impartit ce au avut de impartit, ce relatii are cu copilul, etc. Am ajuns intr-un final sa sarbatorin zilele lui de nastere in trei – noi doua si el – la radio, cu prajiturile si sucul pe care le cumpara el, ne aducea flori si sray-uri de zilele nostre, stia o gramada de amanunte despre noi si noi despre el. Era un om foarte politicos, atat de simplu si de sincer incat nu iti venea sa te porti urat cu el, dar tot ne-a batut gandul de cateva ori sa anuntam de la bun inceput ca emisiunea e in reluare. Meritau si ascultatorii ceilalti cate o pauza …

O alta amintire speciala pastrez topurilor de muzica romaneasca pe care le faceam cu aceeasi colega sambata seara. Trebuia atunci sa dam, printre piese, informatii despre vedetele din top, noutati pe care trebuia sa le variem saptamani la rand, pana iesea piesa din clasament. Vara, mai adunam ceva barfe de la concerte, de pe la festivalul de la Mamaia, erau si artistii mai activi si aveau ce sa ne spuna cand ii sunam in direct. Iarna insa, cand nici ziarele nu prea spuneau mare lucru de zici ca intrasera cantaretii in hibernare, era criza de informatie. Dar … nu si de imaginatie, astfel ca vedetele se certau, se impacau, plecau in excursii, dadeau petreceri, aveau proiecte comune, etc., fix cum vroiam noi. Tin minte ca vedeta feminina a uneia din formatii (care era pe val la ora aia), prietena cu solistul unei alte trupe in voga, aveau in top la noi cea mai agitata viata de cuplu, desi nicaieri nu mai transparea informatia asta, nici macar in VIP sau in presa de scandal. Si numai asa ceea ce la un moment dat a uimit pe toti cei interesati de lumea show-biz-ului romanesc, respectiv despartirea definitiva a celor doi, nu i-a luat prin surprindere si pe ascultatorii nostri. Pe noi insa, da.

Alta data m-am dus la radio cu Mauro, motanul meu birmanez, intr-o dupa-amiaza cand trebuia sa prezint impreuna cu un coleg un eveniment sobru, legat de moartea unui scriitor, intr-un material pe care l-am facut impreuna cu atentie, alegand in ton, evident, si cortina muzicala de pe dedesubt. In timp ce eram la microfon, Mauro intra in studio pe usa lasata deschisa, sare pe masa din fata noastra, se lungeste in spatele microfonului si scoate un mienunat prelung si jalnic. Eu niciodata cand am avut motiv sa rad pe post nu m-am putut abtine, nici macar daca prezentam buletinul de stiri. Nu am facut-o nici atunci, dar am incercat. A iesit o voce vorbind sugusat, nu era clar daca de ras sau de plans, dar din care colegul de la butoane a inteles ca trebuie sa ne ia microfonul si sa ridice cortina pana la calmarea situatiei. Am ras putin liber, dar, cum nu era timp, am reluat citirea materialului, eu si colegul meu, alternativ. Eu pana am izbucnit in ras, cu ochii pe motanul de langa microfon. Am si acum caseta martor, cu punctul de vedere al motanului exprimat in direct, usor melancolic si el ca tot continutul rubricii.

Si, a propos de rasul la microfon, era o preocupare speciala pentru baietii de la butoane sa gaseasca farse care sa ne faca sa radem cand intram in direct. Ii vad si acum cu gornete mari de hartie in nari, din coli A4, in timpul stirilor, cand tu aveai ragaz sa iti arunci ochii la ei atunci cand pe post intra un insert de voce. Poate parea acum o copilarie naiva, dar atunci, in conditiile date, era un motiv temeinic de izbucnit in ras.

Am trait in anii aia de la radio cea mai mare libertate pe care am avut-o vreodata (si mai ales inainte de a-si intra CNA-ul serios in atributiuni, sa ne puna sa avem suport inregistrat martor pentru tot ce se vorbea pe post, etc.). Am tot oftat dupa libertatea asta dupa ce m-am “inrolat” intr-o multinationala, pana am invatat sa imi placa si acolo, dar de data asta o placere dupa reguli precise si program.

Azi, din toti anii aia petrecuti la radio (din care, cu stupoare, la plecare din vreo cinci am gasit numai sapte luni pe cartea de munca, pentru ca nici legislatia asta nu era prea clara pe atunci, in consecinta, desi orbul era, nu am putut sa ii scot ochii), pastrez aici in America cateva promo-uri, intro-uri si jingle-uri din emisiunile mele. Toate fac parte dintr-un mixaj de muzica romaneasca de aproximativ patruzeci de minute pe care dansam, eu si Liviu, cand avem program de aerobic in doi.

________

Si … prazul “Born in Africa”, cu Dr. Alban