Clientii lor, stapanii lor

Cu rosturile ei in stiinta, legea aceea care spune ca nimic nu se pierde, totul se transforma pare sa faca bani in comertul american. Aplicata de data asta in politica de relatii cu clientii. Astfel, doar prin analogie si fara legatura cu ce a descoperit si demonstrat Lavoisier pentru a-si sustine legea (la el referitoare la conservarea masei), in America banii pot fi facuti marfa si aceeasi marfa poate deveni la loc bani cand ii vine mai bine cumparatorului. Ai cumparat ceva si acasa constati fie ca nu mai vrei, fie ca nu-ti mai trebuie, fie ca iti trebuia altceva? Nicio pierdere, duci lucrul inapoi la magazin! Asa, desfacut si chiar folosit cum e, nu o sa te intrebe nimeni ce nu ti-a placut la el. Doar chitanta sa o mai ai, sa il poti revinde magazinului de unde l-ai luat. Si sa iti faci timp sa faci asta in urmatoarele trei luni. Iti recuperezi banii pe lucrul care nu iti (mai) trebuie, te numesti un client multumit, zic ei si te mai intorci sa mai scoti bani din buzunar si alta data, pentru ceva care iti trebuie cu adevarat.

Prima data am aflat de gaselnita respectiva cand ne-am intors la magazin sa recuperam vreo sase dolari pe un bec. Unul mic de tot, luat pentru o lampa si pe care l-am dus inapoi constatand acasa ca nu becul era devina ci ca lampa ar fi trebuit aruncata cu totul. “Sa il punem bine – spune Liviu – si sa pastram chitanta, sa il putem lasa inapoi cand mai trecem pe acolo”. Nu am zis nimic, dar mi-am imaginat ca fabuleaza: cum era sa returnezi un beculet cu ambalajul deschis? Si care era vina magazinului ca noi nu am fost atenti ce ne trebuie?! Dupa cateva saptamani, cand s-a ivit prilejul sa mai mergem la acelasi magazin, Liviu, consecvent, a luat si becul. La usa magazinului, eu oscilam intre o mare curiozitate, daca ce imi spusese el chiar se poate concretiza si o mare jena, pentru ca simteam – in cazul in care chiar s-ar fi gandit cineva ca e posibil sa ne fie returnati banii – ca transferam magazinului o vina si o neatentie care erau ale noastre. La biroul de relatii cu clientii insa, lucrurile au decurs in cel mai firesc mod cu putinta, asa cum decurg cele care fac parte din normalitate. Nimeni nu a intrebat nimic. Doar le-a spus Liviu ca vrea sa inapoieze becul iar ei i-au transferat la randul lor banii inapoi pe cartea de credit. Si … multumim noi, ba noi, la revedere, la revedere!

Acum … sa ne fie iertat, dar s-a intamplat si sa profitam de cumsecadenia comertului american. Am avut nevoie, la un moment dat, sa depun o aplicatie la o universitate pe care sa o insotesc cu o caseta audio inregistrata cu vocea mea spunand ceva anume. La indemana nu aveam decat mijloace pentru inregistrarea digitala, pe reportofon sau direct in calculator asa ca speranta ramasese tot in flexibilitatea oferita de politica de relatii cu clientii de la magazin. Aparatul respectiv nu era scump cine stie ce, dar … de ce sa il cumperi daca iti trebuie numai punctual? Sa ajunga in cosul de gunoi si ulterior sa polueze mediul aiurea? Si asa, cu constiinta faptului ca am fost cinstiti cu noi insine si ca am contribuit de fapt la ecologizarea Americii, am dus masinaria inapoi la magazin dupa ce am folosit-o, sa o ia cineva caruia ii trebuie cu adevarat. Nu chiar imediat dupa, ca ii ratacisem chitanta, dar am gasit-o peste cateva saptamani si tot bine a fost. Pentru noi. Intr-un final si pentru ei, ca au un sistem in care isi vand toata marfa asta returnata la preturi ceva mai mici, dar care cel mai probabil respecta prima parte a legii lui Lavoisier de mai devreme, cea cu “nimic nu se pierde”. Poate doar o parte din profit …