Nu conteaza cat de lung ai parul

Azi m-am tuns iar. Atat de scurt incat cel mai probabil e ca o sa evit vreo saptamana, doua sa ies afara din casa. Intentia nu a fost asta, dar asa a iesit. Pe scaun, cat era femeia aia cu mana si foarfeca in parul meu, musteam de nervi. Ea nu avea nicio vina, poate doar ca era prea insistenta in intrebarea ei fixa referitoare la cati inches sa taie din par. La lectia asta cu masuratorile americane – grade Fahrenheit, gallons, pounds, inches, etc. – aproape ca as fi corigenta daca nu ar fi pe net site-uri pentru conversia automata in unitatile europene de masura. Nici in centimetri nu imi dadeam seama cam cat as vrea sa imi scurtez parul, asa ca i-am spus sa il taie ea cat poate de scurt, respectand insa forma anterioara. Chiar cu explicatia asta, de frica sa nu iasa prost, ma intreaba daca mai trebuie luat la fiecare taietura. Am incercat sa o inteleg, pentru ca eram in America, unde te poti imbogati dand producatorul in judecata daca iti bagi un ac in ochi si pe cutia in care l-ai cumparat nu scria ca daca faci asta te intepi, te doare si poti chiar orbi.

Iritata eram din alta cauza. Cand am plecat la tuns si la cumparaturi, dupa ce mersesem vreo doua mile, il vad pe Liviu ca intoarce brusc masina pe dunga continua si o ia inapoi spre casa. In paralel, isi aduce din senin aminte ca nu port niciodata cu mine un portofel cu acte si cardul de credit si incepe sa imi reproseze asta. Eu dormisem doar trei ore cu o noapte inainte, asa ca intelegeam mai greu ce se intampla in jur. Cu atat mai greu pricepeam legatura intre actele mele si tot ce as mai fi putut tine prin portofel si faptul ca nu ne putem continua drumul. Am inteles dupa ce mi-a spus el: isi uitase portofelul acasa, cu carte de credit cu tot si s-ar fi simtit mai putin uituc in ochii lui daca aveam o solutie de back-up in portofel la mine.

Eu, de cand am ramas acum doi ani la Roma fara absolut toate actele mele, tinute ca romanul prevazator gramada in acelasi portofel, nu mai port nici acte, nici bani multi cu mine. Am umblat saptamani intregi dupa sa refac buletinul, pasaportul, cardurile de pe la banci, legitimatia de serviciu, permisul de conducere, alte carduri de intrare pe cine mai stie unde, etc. Ca sa nu imi mai amintesc ce am patimit tot din cauza actelor pana m-am vazut inapoi in tara … Mai mult decat atat, dupa jaful trait in Roma am ramas si cu o frica teribila de a fi atacata atunci cand stiu ca am ceva valoros cu mine, bani sau mai stiu eu ce. Frica am constientizat-o la putin timp dupa incidentul din Italia, la urmatoarea iesire din tara, in timp ce asteptam un coleg in aeroport la Viena cu vreo cateva mii de euro in buzunar (banii mei si ai lui de delegatie, pentru ca urma sa mergem impreuna cateva zile la un targ in Cehia). Aeroportul aglomerat in jurul meu, el, desi avionul ii aterizase, intarzia si nu raspundea la telefon si eu … intr-o panica din ce in ce mai mare si cu sentimentul iminent ca voi fi jefuita. Intelesesem din frica aia nebuna fara o cauza reala ca ramasesem cu un pitic pe creier, a carui prezenta am constientizat-o si in alte ocazii.

Ei bine, sa elimin piticii, cei vechi de acasa si cei noi adaugati aici (cu furtul de identitate), am hotarat sa nu mai umblu nici cu acte, nici cu valori la mine. Dar uite, aveam sa constat azi, asta poate dauna vietii linistite de familie.

Revenind la tunsoare, atat s-a mosmondit femeia aia in parul meu incat intr-un final mi-am transferat tinta enervarii pe ea (spre binele comunicarii mele ulterioare cu Liviu ), ca mi se parea grea de cap cu atatea intrebari. Ba la un moment dat, desi imi monitoriza parerea minut cu minut, constat uitandu-ma la mine si la ea cap langa cap, in aceeasi oglinda unde ne proiectam amandoua, ca ma facea dupa chipul si asemanarea ei. La momentul ala m-am ofilit, pentru ca nu imi placea deloc cum ii atarnau perciunii lateral, etc., si atunci i-am spus cu o voce radicala sa taie cinci inches de jur imprejurul capului peste tot, ca nu va fi nicio problema in ceea ce ma priveste.

Abia acasa am vazut ca isi punea, saraca, probleme justificat cand ii tot ceream sa taie, pentru ca acum mai am par pe cap cam cat este si pe piersica, respectiv putin de tot. Dar, vorba cantecului: importante sunt gandurile din cap, nu ce le acopera.