Eu, agenda

“Ca sa nu uit – imi spune Liviu la telefon, sunandu-ma de la serviciu – cand vin acasa sa imi amintesti si mie sa …”.

“Poimaine trebuie sa dau un telefon la … . Sa imi amintesti tu, te rog”.

“Trebuie neaparat sa fac nu-stiu-ce nu-stiu-cand! Poate iti aduci tu aminte …”.

Iar eu, intelegand cel putin o data pe zi cand aud fraze de genul asta ca sunt responsabila de atunci incolo de concretizarea actiunilor, fac tot ce pot sa imi aduc aminte. Iar de cele mai multe ori lipesc post-it-uri viu colorate in locuri pe care imi pica privirea frecvent in timpul zilei: pe laptop, pe usa dinspre garaj, pe coperta cartii pe care o citesc, pe oglinda de la baie, pe receptorul telefonului din bucatarie, pe masa din bucatarie, etc. …

Faptul ca Liviu isi lasa in baza memoriei mele probleme importante pe care le are de rezolvat ma uimeste. Nu e data de la Dumnezeu, dupa ce plecam de acasa pe cate undeva, sa nu ma intreb cu voce tare dupa primele 5-10 mile parcurse daca oi fi scos sau nu fierul din priza. Rade de mine si pune paie pe foc de fiecare data cand ma aude, pentru ca stie de cate ori nu mi-au priit nici masa, nici vizita, nici spectacolul sau ce-o mai fi fost tot stand cu sufletul la gura pana ne-am intors acasa. Dar pagubas in a-mi delega responsabilitatile tinutului minte tot nu s-ar lasa!

Intr-un fel, incerc sa ii dau dreptate: el are mai multe pe cap, probleme de serviciu, etc., in timp ce la mine taiatul mararului in salata nu ocupa din memorie, e un gest oarecum reflex (doar la taiatul painii vad ca mai trebuie sa lucrez, ca inca imi mai tai degetele). Ce nu pot sa inteleg este rolul organiserului pe care chiar l-a schimbat de curand cu unul care face si mai de toate decat cel pe care il avea inainte. Poate sa isi programeze pe el tot ce isi propune sa faca si o suta de ani de acum incolo, daca vrea, si micuta dar vigilenta masinarie il poate toca la cap de zeci de ori, cu cat timp inainte vrea el, dupa cum il seteaza.

Ei bine, poate, dar el prefera in continuare memoria mea indoielnica in locul celei impecabile a agendei lui electronice. Agenda pe care, ce-i drept, o mai programeaza din cand in cand sa ii aminteasca cate ceva, probabil cand nu da de mine pe langa el sau la capatul vreunui mijloc de comunicare. Stiu sigur ca face asta pentru ca ma trezesc cu ea tiuind prin casa cand si cand, periodic, insistent si atat de strident incat ma face sa o exilez in dormitorul cel mai indepartat de locul unde ma aflu. Asta nu inainte de a-l suna pe Liviu sa ii spun ce notita vad pe ecranul agendei uitate acasa.

Si doar la momentul asta al actiunii reusesc sa patrund cu gandirea logica probabila a sotului meu: e oricum mai eficient sa imi plaseze mie indatorirea tinutului minte decat sa programeze o agenda, foarte performanta, ce-i drept, dar de care nu e sigur de fiecare data ca isi va aminti sa o ia cu el.