Cum poti sa-ti pierzi capul

Asemanarea dintre mine si un crocodil poate fi ca si pe mine, si pe el, natura ne-a inzestrat cu niste grupe de muschi care nu isi fac bine treaba. In cazul crocodililor, e vorba de muschii care deschid botul. Daca tii falcile crocodilului apropiate – evident, cu o oarecare forta – el nu e capabil sa le deschida. Asta o stiu de la Bill, un luptator cu aligatorii de dragul spectacolului si al banilor si pe care l-am vazut vara trecuta intr-un show live. Dar … parca nu as lua asta intr-atat de buna incat sa o incerc singura acasa. Cat despre cum a incercat natura sa ma apropie pe mine de crocodili … tot prin niste muschi neperformanti, asezati in cazul meu in zona cefei si gatului. Este vorba de muschii care ar trebui sa ajute capul sa se ridice atunci cand o presiune exterioara il impinge cu barbia spre piept.

In legatura cu neajunsul asta al meu, Liviu mi-a asociat imaginea mai degraba cu cea a unei curci decat cu a unui crocodil. Pentru ca asa aratam, spunea el, vineri intr-unul din roller coasterele gigant din parcul Kings Island din Ohio, parc in care am petrecut cea mai mare parte din zi. In economia celor cateva zeci de secunde cat a durat cursa, Liviu a gasit ragazul sa isi arunce privirea spre mine printre caderile cu o viteza ametitoare pe traiectorii perpendiculare pe pamant, intoarcerile repetate peste cap atarnand cu picioarele in sus intr-un scaun si sustinut doar de doua bretele, plus tot ce tine de zbuciumul senzatiilor extreme pe care le poti gasi in modul asta. M-a vazut cu ochii inchisi si cu barbia fortand in stern, imaginandu-si – mi-a spus el dupa – ca era o forma voluntara de contracarare a fricii.

Realitatea simtita de mine era insa diferita. Contorsiunea aia nefireasca a capului si gatului meu, toropite sub forte centrifuge, acceleratie, inertie si ce-o mai fi fost, era de fapt rezultatul faptului ca muschii gatului nu ma ajutau sa imi aduc si mentin capul intr-o pozitie fireasca, asa cum reuseau ceilalti oameni cand ma uitam la ei de pe margine. A fost pentru prima data cand am simtit ca imi pierd capul. La propriu. Resimteam o asa mare presiune pe el incat nu m-as fi mirat sa imi pice in poala.

Prima data m-am urcat intr-un montaigne russe in copilarie sau adolescenta, nu mai retin, intr-un parc de distractii din Neptun. Nu imi mai amintesc cat de mare era, probabil unul nici pe departe atat de spectaculos ca cele din Kings Island. Cu toate astea, cursa aia mi s-a parut un cosmar si singura amintire care mi-a ramas pana astazi este ca vroiam sa sar de acolo sa scap, intr-atat de ingrozita eram. Mi-am promis atunci ca nu ma voi mai urca niciodata in asa ceva. Pactul cu mine l-am incalcat acum doi ani intr-un fel de joaca, atunci cand am dus-o pe nepoata-mea in oraselul copiilor. Ne-am dat impreuna intr-un roller coaster ca un fel de viermisor pe langa gigantii din parcul de distractii american, unde am numarat 14 instalatii montaigne russe si roller coaster (pe langa alte zeci de instalatii de zdruncinat creierii si oasele si in care erai avertizat sa te urci numai daca nu te regaseai pe lista cu probleme de sanatate afisata de administratie).

Noi – si eu, si Liviu – hotarasem initial sa stam pe margine. Pe la miezul zilei insa am zis, daca tot eram acolo si batusem atata amar de drum din Indiana, sa incercam totusi ceva. Si am incercat in prima faza roller coasterul care ni s-a parut cel mai micut. Mic, mic, dar numai gatul si coloana mea au simtit cu adevarat zdruncinaturile … Liviu nu s-a plans, natura l-a legat pe el mai cu simt de raspundere, folosind muschi mai puternici si mai eficienti. Urmatorul a fost unul mai pentru copii, fara intoarceri prea dure, dar suficient de spectaculos sa ne dam de doua ori. Cu incalzirea facuta, ne-am indreptat intr-un final spre unul din monstri. I-am ocolit cu grija pe cei cu nume ademenitoare doar pentru curajosi (“The Beast” – Bestia, “Son of Beast” – Fiul Bestiei), etc., mai ales ca erau din lemn, ceea ce in mintea noastra nu prezenta suficienta garantie) si ne-am dus la unul din uriasii de metal, numit si asta sugestiv, dupa cum aveam sa vad si sa simt, “Vortex”. L-am tot inconjurat, i-am studiat traiectoria, am ascultat povestirile lui Liviu care se mai daduse in el in urma cu sapte ani si isi promisese si el ca nu ii mai trebuie si … tot ne-am urcat. Dupa care eu n-am mai stiut de capul meu, pe care l-am recuperat abia dupa terminarea completa a turei, cand masinaria a pus o frana brusca de mi-a ridicat in sfarsit barbia din piept. Ne-am dat jos, eu confuza si putin ametita si Liviu eliberat de grija pe care mi-o purtase, pentru ca nu urcasem in magaoaie chiar cu inima impacata.

Reactia lui?! Fac cinste cu o intrare in Kings Island cui ghiceste inainte sa citeasca!

Ei bine, Liviu s-a mai dus o tura.

“Vortex” (fotografie facuta de la ultimul etaj al copiei Turnului Eiffel din parc, o treime din cel de la Paris)

“The Beast“

Si, fara legatura cu textul, o poza cu vaca mea preferata, care face reclama la un fast food cu produse bazate pe carnea de pui, “Chick-fil-A“.