Experienta ER fara George Clooney

O buna parte din imaginea pe care si-o vinde America in afara e departe de imaginea leopardului de dincoace de gard. Dar spitalul de urgenta este exact cum il vedem in filme.

Am fost, in noaptea de Inviere, parte din realitatea unuia din spitalele de urgenta din Indianapolis. Ca pacient. Pe la 1.30 noaptea, in timpul slujbei la care participam la biserica romaneasca din Indianapolis, m-a lovit o durere din ce in ce mai insuportabila in piept, care nu ma lasa sa respir, imi estompase si vocea si ma facea sa tremur. Am chemat mai intai un prieten medic, care era si el la biserica si care m-a sfatuit ca nu e cazul sa aman plecarea la spital. Eu cu Liviu in masina noastra, el antemergator intr-a lui, cu viteza peste limita legala, semafoare trecute pe rosu si in cateva minute am ajuns la cel mai apropiat spital de urgenta. La receptie mi-au cerut numele si data nasterii, mi-au dat sa semnez o foaie, m-au pus intr-un scaun cu rotile si m-au dus intr-o incapere foarte mare, impartita in altele mai mici, dotate cu fel de fel de instalatii de interventie in caz de urgenta, resuscitare si monitorizare, incaperi separate intre ele doar prin niste perdele.

Intr-unul din separeurile astea m-au bagat si pe mine, dupa un slalom pe culoare presarate din loc in loc cu paturi pe care dormea cate unul in stare de semi-constienta, al carui corp se distingea abia dincolo de bandaje si printre tuburile de perfuzii conectate la vene. M-au dezbracat si m-au asezat pe un pat aflat in mijlocul unui munte de aparatura medicala. In secunda numarul doi, incinta din jurul patului meu s-a umplut de personal medical, doctori si asistente, care isi gaseau fiecare de lucru la corpul meu: o persoana imi lipea un fel de stick-uri pe piele, de care agata niste fire conectate la aparate, alta imi punea o branula si imi recolta sange, alta imi facea un EKG, inca una imi lua tensiunea, o alta ma intreba detalii despre durere, altcineva imi prindea niste bratari de identificare pe maini, etc. Dupa zece minute au disparut toti, lasandu-ma agatata de o multime de fire conectate la un monitor mare de deasupra patului si, probabil, la unul pe care il vedeau din camera unde se afla personalul medical.

Eu, in afara ca ma durea puternic in hemitoracele drept, nu aveam nimic altceva, eram perfect lucida. Liviu, trecut de tanar printr-un atac de cord, facea supozitii despre diagnosticul meu. Urmare a experientei lui, discutiile despre atacul de cord la noi in casa nu sunt niste discutii despre Bau-Bau. La 33 de ani, cand i s-a intamplat, a ales sa gestioneze situatia prin tratamente exclusiv naturiste si sport iar muschiul inimii s-a refacut perfect. Spre uimirea medicilor americani, stupefiati ca a refuzat pumnul de medicamente pe care, dupa parerea lor, ar fi trebuit sa le ia zilnic toata viata. Partea buna din tot raul, daca ar fi fost sa fie si la mine, zicea el, era ca poate ma facea si pe mine sa nu mai mananc atata sare si sa beau mai multa apa. Am hotarat atunci ca, daca starea mea se agraveaza si va fi nevoit sa decida in numele meu, sa ii lase sa imi faca ce investigatii vor, cu substante radioactive sau fara, dar sa nu ma taie cu niciun pret.

Medicii de acolo au verificat doua posibile cauze: atacul de cord sau vreun cheag de sange. Dupa cateva minute, o asistenta a venit si, deconectandu-ma de la toata aparatura aia, m-a dus cu tot cu pat sa imi faca o radiografie pulmonara. Dupa a treia doza de nitroglicerina pe care mi-o dadusera, plus doua aspirine, durerea a incetat brusc, asa ca ma puteam concentra 100% la ce se intampla cu mine si in jur. Dupa raze, alta asistenta m-a dus sa imi scaneze toracele in cautarea unui eventual cheag de sange. Plimbarea pana la sala cu aparatul (unul mare, ca un covrig imens prin care iti treceau corpul, produs de Philips) s-a facut tot cu patul. Situatia incepea sa ma amuze, pentru ca ma simteam ca la serviciu, cand ne impingeam unii pe altii pe holuri si birouri in scaunele pe rotile. Scanarea toracelui s-a facut dupa ce mi-au injectat niste iod intravenos, substanta care da niste senzatii stranii: caldura in tot corpul, gust ciudat in gura si … te simti ca si cum ai facut pipi pe tine, pentru ca zona respectiva a corpului e inundata si ea de o caldura ciudata, pe care o simti umeda.

Intoarcerea mea in salonul cu pereti de perdea a fost urmata de ocuparea spatiului de alaturi, intr-o verva totala, de catre o femeie care tocmai avusese un accident de masina iar pompierii o scosesera dintre fiare si o adusesera la spital. Povestea celor care o intrebau ca se urcase bauta la volan, unde a si adormit. Nu mai stia ce s-a intamplat dupa, doar constatase ca avusese un accident si ca airbagurile nu se deschisesera. Povestirile si vaitaturile care razbateau la noi de dincolo de perdea ii aduceau lui Liviu grimase pe fata si din cand in cand degetele in urechi. Relatia mea inca rece cu engleza americana vorbita in popor ma ajuta sa inteleg doar partial realitatea accidentatei iar Liviu, oripilat, refuza sa imi traduca. Asa ca am trait mai putin intens decat el durerea vecinei mele de dupa paravan.

Pornind de la imaginile cu letargici de pe holuri, de la cele care se intrezareau in trecere in celelalte separeuri si de la ce se auzea de alaturi, Liviu s-a hotarat sa o intrebe pe una din asistente daca au parte zilnic de asa ceva. “Aaaa … – raspunde ea – azi e lejer pentru o zi de sambata seara. Sunt week-end-uri cand toate caile astea de trecere sunt pline, pentru ca nu mai incap in separeuri …” La doi pasi de Indianapolis down town, spitalul respectiv de urgenta e locul de care isi leaga sperantele toti impuscatii din zona, nu putini daca te uiti la stiri. Bineinteles, cei care mai ajung vii pana acolo. Tot pe ea l-am rugat pe Liviu sa o intrebe de George Clooney, singurul care imi lipsea din tot scenariul ala. A zambit, spunand ca si ea si-ar fi dorit sa fie acolo, dar ca el joaca in alt film …

Atat asistenta cu pricina, cat si celelalte, plus doctorita care s-a ocupat de cazul meu aratau extraordinar de bine. Toate dragute, pana in 30 de ani, de o frumusete fizica indiscutabila care contrazicea statistica ce povesteste ca peste trei sferturi din americani depasesc greutatea normala, erau perfect machiate si aranjate la par de chiar puteai crede ca acolo se filmeaza pentru “Spitalul de urgenta”. In plus, in mediul ala total depresiv, tot personalul medical zambea permanent si era de-o amabilitate extrema. Nu s-a intamplat sa intrebam ceva legat de bucataria medicala a cazului meu si sa nu ni se raspunda argumentat si pe indelete.

Din toate analizele a reiesit ca nu aveam ceva care sa-mi puna viata in pericol, drept care pe la 5 dimineata am plecat acasa fara diagnostic, dar in brate cu un teanc de hartii prin care mi se multumea ca am apelat la serviciile lor si mi se facea educatie medicala legata de simptomele pentru care ajunsesem acolo. Urmeaza acum nota de plata, care se va apropia, probabil, din cauza investigatiilor costisitoare, de 5000 de dolari (platiti, cu exceptia catorva zeci de dolari, de firma de asigurare).

La plecare, aproape de iesire, in ultimul separeu de langa usa, am mai apucat sa vad pe cineva intins pe un pat, cu capul si gatul bandajate si doua persoane deasupra lui care ii mestereau ceva in moalele capului, lasand sa iasa afara un sange abundent care colorase bandajul alb de jur imprejur. Incursiunea asta neasteptata intr-o lume ireala, care, credeam eu pana sa ma vad acolo, e posibila doar in filmele care exagereaza realitatea, m-a facut sa ma simt din pozitia mea de pacient parte dintr-un episod din “Spitalul de urgenta”. Din pacate, unul fara George Clooney