Sofocle in America

Aseara am fost la teatru, o adaptare dupa “Antigona” lui Sofocle pusa in scena de elevii de la clubul de teatru al liceului unde preda Liviu.

Ideea de club de teatru la un liceu ar putea duce cu gandul la amatorism pe linie, de la punere in scena, costume si decoruri, pana la adaptarea unui spatiu care sa permita jucarea pieselor. Realitatea liceelor americane de stat este insa cu totul alta. Amfiteatrul unde s-a jucat piesa si unde trei zile pe an se joaca o piesa sau alta, pentru un public numarand sase, sapte sute de spectatori, este special conceput pentru acest scop. Instalatii de scena – lumina, sonorizare, efecte video, etc. – pe care le intalnesti in orice sala de teatru profesionista, decoruri si costume care lasa sa se vada mana profesionistului, o regie care a impresionat facuta de coordonatoarea clubului, profesoara de … matematica, dar care lucreaza din pasiune cu copiii de 22 de ani si un joc de scena la fel de impresionant al copiilor, toate au fost mult prea departe de un nivel considerat amator.

Adaptarea si punerea in scena a piesei lui Sofocle estompa usor idea de tragedie clasica greceasca asa cum este studiata in scoala, dar, cum se intampla azi cu mai toate piesele apartinand autorilor din alte timpuri, diferite ca mentalitate si nu numai de ale noastre, isi propunea prin asta sa deschida mai usor usile de la intrarea in sala pentru un public al secolului XXI.

De admirat, au fost in primul rand talentul, pasiunea si implicarea actorilor si regizorului fara acte in regula. Dincolo de asta insa, eu, cu mintea mea de roman trecut prin altfel de liceu, tot de stat, am fost tentata sa cuantific in bani toata povestea aia cu o punere in scena a unei piese de teatru intr-un liceu, pentru o stagiune care tine trei zile pe an. Decorurile, foarte sugestive pentru piesa si ce avea de spus si foarte bine facute, consumabile fiind (urma, ca in fiecare an, spune Liviu, sa fie aruncate dupa terminarea stagiunii) pareau sa fie cea mai neimportanta cheltuiala. Investitia impresionanta este, din punctul meu de vedere, sala in sine, cu tot ce o face sa poata fi folosita in mod profesionist ca sala de teatru.

Si daca ar fi numai sala asta care sa impresioneze ca dotare la liceu la Liviu, poate as spune ca e o exceptie. Liceul mai are insa o sala de sport polivalenta, cu cinci mii de locuri, cu dotari inimaginabile si pentru cluburile profesioniste din Romania, alte sali de sport cu diferite destinatii (de forta, pentru antrenarea muschiului inimii, de tenis de masa, etc.), piscina la standarde olimpice, 16 terenuri de tenis de camp, doua de fotbal european din care unul cu instalatie de nocturna si unul de fotbal american, si el cu tribune si instalatie de nocturna. Este de imaginat, astfel, ce contin salile de clasa, de fapt niste laboratoare adaptate fiecarei materii, avand in dotarea standard table extensibile pe care se scrie cu markere speciale, videoproiectoare cu ecrane mari si retroproiectoare folosite in mod uzual de profesori in predare si o gramada de alte detalii de neimaginat de mine pana am venit aici. Sa nu mai vorbesc de dotarile specifice de laborator …

Revenind la piesa de aseara, la final am trecut sa o felicitam pe colega lui Liviu care a facut regia si care a primit felicitarile cu lacrimi de emotie si bucurie a implinirii in ochi. Ca amanunt, purta un tricou cu logoul spectacolului, cel care figura si pe coperta programului de sala. Tricou care, cel mai probabil, de astazi se va gasi la vanzare cu diferite culori si marimi la magazinul cu obiecte personalizate al liceului (pentru ca au si un magazin), sa fie si ceva 100% americanesc in toata treaba asta.

Post scriptum: am facut fotografii, sunt sugestive pentru tot ce am scris, dar … aici nu ai voie sa pui pe net orice, mai ales ca, in cazul de care va spun, copiii implicati au sub 18 ani.