In dimineata asta, suficient de cu noaptea in cap (pe la 5.35 ora locala si 12.35 ora Romaniei), am avut parte si de primul cutremur la americani. Unul pe viu, dupa ce prin statiunile lor turistice tot vazusem ca una din distractiile favorite este zgaltaiala in simulatorul de cutremure. Cutremurele de fun luau acolo diferite forme, de la nenorocirile ce s-ar putea intampla intr-un metrou prins de calamitate in forma ei extrema in subteran si care pana la urma sfarseste, cu tot cu pasageri, inundat de apele eliberate de zguduiala pamantului si revarsate haotic (evident, numai prin elaborate efecte speciale), pana la forme mai soft ale nenorocirii, “simple” cutremure pe care le traiesti, la fel de simulat, stand la o masa intr-o cafenea.
Cutremurul din dimineata asta de la Indianapolis, publicat in stiri pe internet in cateva minute de la momentul producerii, a avut 5.2 grade si a tinut vreo 10 secunde. Suficient insa sa ia cu el somnul meu dulce de dimineata, lasandu-mi in schimb in loc o sperietura zdravana si amintirea casei zguduindu-se in noapte cu tot cu patul nostru.
Ca si mine, Liviu dormea. Ca sa ma conving ca nu e un vis (noaptea trecuta ma visasem in aceeasi incapere cu doamna cu coasa, care era exact asa, cu mantie neagra cu gluga, cum apare prin filme si desenele animate, iar senzatia lasata era una a unei scene petrecute real dar pentru care nu ma ingrijisem sa cer un alt feed-back), i-am spus si lui in timpul zgaltaielilor: “E cutremur!”. “Da, mi-a raspuns, l-am simtit”. “Poate au dat astia o bomba”, zic eu, convinsa anterior de el ca pe aici nu sunt cutremure, de unde si farmecul atator simulatoare. Dar ramasesem deja fara raspuns pentru ca Liviu, intorcandu-se pe partea cealalta dupa linistirea pamantului, a adormit instantaneu. Eu nu am mai adormit nici instantaneu, nici altfel, desi m-am tot intors pe toate partile cateva minute.
Cu somnul sarit si cautand pe net am aflat insa ca au mai avut si americanii parte, in zona asta, de cate un cutremur din cand in cand, niciunul care sa depaseasca insa in intensitate 6.1 grade Richter. Primul si ultimul mai important din ultimii aproximativ o suta de ani a fost prin 1987. Central United States Earthquake Consortium, care se ocupa cu estimarea cutremurelor la ei (in stransa legatura cu Dumnezeu, pesemne), stie insa exact ca, daca ar fie sa fie unul peste 7 grade si care sa porneasca de la epicentrul din Indiana (New Madrid), s-ar lasa cu 157 de morti, 787 de raniti si cu 78.000 de oameni ramasi fara locuinta numai in zona Indianapolis. Dar asta, spun seismologii lor, undeva in urmatorii 50 de ani.
Cutremurul asta nu a fost insa de la noi, a venit dinspre Chicago, avand epicentrul in Illinois. Ca vine din Illinois, Indiana sau din alt stat cutremurul pe care il simt (si) aici ma intereseaza mai putin. Ce ma intereseaza si afecteaza mai mult este ca iluzia mea, cumparata de la Liviu, cum ca aici nu sunt cutremure s-a dus pe apa sambetei si nu voi scapa nici macar in America de unul din lucrurile care ma sperie instinctiv pe lumea asta in momentul cand se intampla. Astfel, nu numai ca nu am ramas sa traiesc aici o calamitate in minus, cutremurele, ci va trebui sa ma obisnuiesc mai de aproape cu cele cateva in plus: razboaiele, comertul liber cu arme, ghetourile, plus un alt razboi cu viata, luat de la capat …
