S-a-ngrasat Jupiter

Pe catelusa vecinului, Jupiter, nu o mai vazusem de la intrarea in iarna, cand afara a inceput sa fie ger, a tot nins iar ea iesea in curtea ei doar pentru urgente iar eu ieseam din casa numai pana in garaj, sa ma sui in masina cand trebuia sa plec pe undeva. Revederea cu ea a fost o mare surpriza. Cam cu 40% mai mare decat m-as fi asteptat. Acum e ca un ursulet inainte de anotimpul rece, are cele mai rotunde forme pe care le pot incapea pielea si blana unui caine de rasa ei (eu mai mare decat atat nu mi-o pot imagina). Este, pana la urma, un caine care duce permanent cu el aproape jumatate dintr-un altul.

Caine singur acasa, Jupilina ori a fost lasata cu sacul de mancare de gat, ca o consolare pentru viata ei anosta la un stapan ocupat, ori a descoperit camara de una singura. Ca eu, peste iarna, nici macar un colt de paine nu i-am mai dat, desi inainte imi facea placere sa o mai hranesc printre ochiurile de plasa din gard care ne despart. Acum nu mai vede nimic de mancare de la mine, ca nu vreau sa moara si de mana mea cu colesterol peste limitele cainesti normale si din cauza bolilor de nutritie.

Preocupati de sanatatea ei, eu si Liviu ne-am gandit mai degraba sa o mai scoatem la plimbare, sa se mai miste, ca vecinul am vazut ca nu isi face timp deloc pentru asta. De fapt, nu sunt sigura daca pe el il ingrijoreaza sau deranjeaza dimensiunile la care a ajuns cainele lui, pentru ca ar trebui sa inceapa cu grijile referitoare la el din punctul asta de vedere. Pe stapanul cainelui nu ne putem permite sa il luam la alergat, dar am inceput programul de reabilitare a animalului zilele trecute, cand am luat-o pe Jupi sa o alergam jumatate de ora. Am sosit acasa ea pufaind ca un marfar si noi cu sufletul la gura, gandindu-ne la posibilitatea ca, la cata grasime are pe ea, nu e exclus ca la efort sa ii stea inima.

Plimbarea cu scopuri terapeutice a cainelui ne-a trezit, mie si lui Liviu, un sentiment comun si lui unul supimentar, separat. Cel comun a fost unul de multumire pentru deocamdata infima contributie la aducerea cainelui la dimensiuni care sa ii garanteze o stare normala de sanatate. Liviu in schimb, de cate ori intalneam un alt stapan de caine iesit cu animalul afara sau vreun om in fata casei, spunea ca ii este rusine. “Lumea nu stie ca nu este cainele nostru, spunea el, si o sa spuna ca ne-am batut joc de animal, de nu am fost in stare sa ii dam sa manance numai cat ii trebuie, astfel incat mancarea sa nu ii faca rau”. Si din rusine a dat si intr-un fel de teama ca cineva, ingrijorat de dimensiunile cainelui, ar putea sa sune la politia animalelor si sa ne trezim, la cat sunt autoritatile de operative pe aici, ca ne ridica in cateva minute. Poate ca din cauza asta nu il scoate nici stapanul lui afara, de rusine si de teama … Revenind insa la rationamentul meu de mai inainte as spune ca, in situatia asta, probabil s-ar tine si pe el numai in casa, scotandu-se cel mult in curtea din spate, cum ii face lui Jupiter.

Ma gandesc acum la o strategie sa i-o cer vecinului cat mai des pe Jupilina la plimbare fara ca sa il duca mintea ca sunt ingrijorata de grasimea ei si sa se simta jignit odata ca nu are grija de caine cum trebuie si apoi pentru ca si el e cam cat mine si Liviu la un loc (in conditiile in care nici pe noi nu ne bate vantul).

In imagine: Jupiter cand avea 90-60-90 (poate putin spre 90-70-90 ) O sa incerc, cand nu o fi vecinul pe acasa sau cand o s-o mai iau la plimbare, sa ii fac o poza recenta, sa vedeti si jumatatea cealalta de caine care sta acum pe ea.