Mortii americanilor par ca pleaca de pe lumea asta intr-o atmosfera mai relaxanta decat ai nostri. Primul “priveghi” (comparatia e usor fortata, termenul folosit de ei, “vizitare” a mortului, fiind mai sugestiv pentru situatiile reale) a fost si primul soc cultural in ceea ce priveste obiceiurile legate de trecerea dincolo.
Casa mortuara, unde era depus sicriul, era un asezamant sobru si elegant, cu saloane mari, mobilate ca un living traditional de pe aici: fotolii si canapele de jur imprejur, cu spatare si picioare sculptate in lemn si cu o tapiterie de o neutralitate eleganta, in linie cu covoarele, draperiile din material greu si veiozele care pastrau in incapere o lumina semi-obscura, in linie si ea cu atmosfera sobra. Peretii, in tonuri de gri colorat, erau decorati cu tablouri mari, cu rame sculptate in lemn, zugravind in acuarela scene dintr-o natura de toamna-iarna careia ii lipseau verdele si nuantele vii, nostalgica si ea. Usi si ferestre impunatoare, cu tocuri late din lemn si accesorii din bronz. Doar prezenta sicriului, pe una din laturile incaperii si a zecilor de aranjamente florale din jurul lui puncta scopul destinat incaperii.
Prea putin din sobrietatea detaliilor si a atmosferei se regasea insa pe chipurile celor pe care i-am gasit acolo, rude, prieteni sau cunostinte ale mortului, veniti sa ii prezinte un ultim omagiu si apropiatilor condoleante.
Am ajuns la salon, impreuna cu Liviu pe la cinci si ceva dupa-amiaza, in drum de la serviciu, incadrandu-ne in programul de vizitare anuntat in ziar. Ne-a intampinat prietena mea, a carei mama tocmai murise. Era senina si uimitor de zambitoare, protocolara ca o gazda in circumstante oarecare, imbracata elegant, in negru, cu multe accesorii din perle la gat, maini si urechi care scoteau si mai mult in evidenta croiala draguta a costumului. In ochii ei nicio lacrima, nici macar urme ale unor lacrimi recente; intreaga fata pastra linia perfecta a machiajului. Vederea ei m-a descarcat instantaneu de toata energia negativa care daduse, in imaginatia mea de cand aflasem de eveniment si pana atunci, o greutate deosebita acelui moment, al intalnirii noastre in fata sicriului mamei ei. Am schimbat cateva cuvinte, i-am spus cam ce se poate spune in momente de genul asta, vorbe cu o adancime ce parea usor exagerata raportat la realitatea existenta, dar care veneau din bagajul cultural adus din Romania, unde moartea e mult mai tragica si mai putin protocolara.
Ea ne-a condus pana in fata sicriului, unde cateva persoane, venite cam in acelasi timp cu noi, formasera o coada la al carei capat, in dreptul jumatatii de capac ridicate care lasa sa se vada capul si bustul decedatei, era sotul acesteia, care primea condoleantele tot cu un zambet protocolar pe buze, care ii dezvelea toti dintii, americaneste.
Sicriul era unul ca cele de prin filmele americane, mare, elegant, din lemn lacuit si cu manere laterale. Era impartit in doua compartimente, din care doar cel care inchidea partea de jos a corpului era acoperit cu capacul, ceea ce permisese amplasarea deasupra a unui aranjament floral. Unul imens, o combinatie florala extrem de placuta ochiului, cum nu mai vazusem pana atunci nici macar pe la evenimente mai fericite la care participasem in tara pe la Hilton, Marriott, Cotroceni si in alte locatii unde decorul opulent si elegant e parte din eticheta. Era o explozie de trandafiri cu petale foarte catifelate, de un roz tern, alunecand usor spre grena, combinati cu alte tipuri de flori ca intr-un foc de artificii de cineva cu un simt artistic special, astfel incat sa accentueze frumusetea trandafirilor. In stanga si in dreapta sicriului alte cosuri de flori, aduse de cei care venisera acolo, aranjamente florale imense, in culori frumos si inspirat combinate.
Am trecut si noi prin fata catafalcului, moment in care, desi am vrut sa evit, mi-a alunecat privirea si pe chipul femeii trecute in nefiinta. Fata, cu o piele ridata sub greutatea celor 90 de ani pe care ar fi urmat sa ii implineasca, pastra, ca urmare a machiajului pe care il purta, nuantele unui ten viu, parand o femeie care adormise inainte de a apuca sa se demachieze. Rujul de un rosu aprins, pudra si rosul din obraji erau in ton cu bluza tot in nuante de rosu care ii acoperea bustul.
In tot salonul ala mare, unde toti venisera sa isi ia la revedere de la cineva care ii parasea pentru totdeauna, nimeni care sa planga. Nicio ruda sau bocitoare de ocazie (din cele care se nimeresc mai de fiecare data pe la noi) care sa spuna, mai mult sau mai putin tipat si tragic, “Scoala-te, Xxxxxx, ca a venit nu-stiu-cine sa te vada!”, repetat obsesiv pana te trec fiori reci pe sira spinarii, de nu iti mai stergi cu saptamanile scena aia din cap. Totul aici mult mai formal si mai rece, poate din intelepciunea de a fi inteles ca moartea face inevitabil parte din viata sau poate doar din inconsistenta unor relatii de familie dintre oameni care s-au nascut rude dar care au avut prea putin timp la dispozitie sa se cunoasca si sa se apropie suficient de mult unii de altii astfel incat la despartirea finala cei ramasi sa simta nevoia sa planga.
Discutiile de dupa, de socializare cu cei prezenti, nu au avut nicio legatura cu evenimentul care parea doar o alta ocazie oarecum obligatorie de intalnire, in care nu mortul, asezat oarecum izolat undeva pe latura din fund a salonului era centrul atentiei. Discutiile au fost despre evenimente in general. Am vorbit despre transportul in comun in Indiana, ca si inexistent, pentru ca, spunea o doamna de la structura similara de aici a Ministerului Transporturilor de pe la noi, americanii sunt prea comozi sa nu mearga unde vor si cand vor cu masinile lor. In plus, mai spunea ea, exista prejudecata ca numai negrii si saracii se inghesuie in autobuze iar cei mai multi sunt prea mandri sa faca asta. Am mai vorbit despre sistemul de invatamant, afaceri cu flori, caini de companie si despre alte subiecte, in functie de background-ul interlocutorilor de ocazie.
Undeva, in fata noastra, la un moment dat, intr-una din “bisericutele” formate, cateva persoane isi faceau fotografii grupate in functie de preferinte, cu zambete intinse pe toata fata in forma de branza americaneasca. Am incercat sa-mi imaginez, fara sa reusesc, placerea aducerii aminte cand se vor uita pe pozele legate de acest eveniment. Era probabil vorba numai de diferenta dintre ce insemna pentru mine trecerea cuiva in nefiinta, eu care veneam dintr-o tara in care mortul sta pe masa trei zile in mijlocul camerei si in centrul atentiei inconjurat de cei apropiati (care raman fara lacrimi de atata plans) si ce insemna pentru ei. Cei care erau pe langa noi insa ne-au asigurat ca intamplarea nu face parte din normalitatea unei astfel de ocazii. Mai normal este sa se puna masa, ca la o receptie oarecare, un bufet suedez, ceea ce nu s-a intamplat insa la “vizitarea” mortului la care participam atunci.
Atmosfera degajata ne-a permis sa intrebam detalii despre costurile unui astfel de eveniment. Prietena mea si rudele responsabile de inmormantare nu primisera inca o nota de plata, dar estimarea era in jur de zece mii de dolari, care includeau totul, de la preluarea mortului de unde se intamplase sa moara si pana la punearea lui in groapa.
“Industria” inmormantarilor in Statele Unite e atat de puternica incat universitatile au specializare separata pentru manageri ai caselor mortuare, presarate mai la tot pasul. Sa se puna la adapost fata de costurile imense, pensionarii platesc ani de zile rate la un fel de “asigurari de moarte”. Costurile mereu in crestere si devalorizarea dolarului au facut ca afacerea, din ce in ce mai putin profitabila, sa dea faliment in multe din cazuri. Astfel, desi au platit rate lunar ani la rand incepand cu anii ’70, zeci de mii de batrani s-au trezit in zilele noastre cu contractele anulate sau ca trebuie sa mai adauge alte mii de dolari la ceea ce deja platisera. Asa s-a intamplat si in cazul unei firme de pompe funebre foarte mari, care isi facea eticheta din faptul ca l-a inmormantat pe Elvis Presley, dar a carui noua conducere, dupa ce compania a fost vanduta in pragul falimentului, nu a mai recunoscut vechile contracte considerate neprofitabile si despre care spune ca nu a stiut la momentul cumpararii.
Intr-un final, cum vazusem si stransesem impresii de la cei prezenti despre cum sunt lucrurile privite in general in astfel de ocazii, americanii reusesc sa isi duca mortii la groapa cu un ritual usor pretentios si cu tenta de spectacol. Ritual care pare sa primeze asupra sentimentelor, oarecum in opozitie cu simplitatea si decenta pe care le stiam de acasa.
