Am vazut si bolnavi fericiti. De fapt, bolnavi care, internati in spital, se pot concentra doar la durerea lor.
La farmacia spitalului are de toate, nu mai trebuie sa aduca nimic “de acasa”, nu exista limita de cearceafuri daca se pateaza cel de pe pat, in jurul fiecarui bolnav forfotesc, serviabil, cateva cadre medicale care sar ca arse cand se aprinde luminita din fata vreunui salon, semn ca cineva are de cerut ceva.
Saloanele – niste camere de cel mult doua locuri, cu televizor indreptat spre fiecare pat, paturi cu panouri de comanda laterale si accesorizate pentru orice del de necesitati, dressinguri, baie separata, telefon langa fiecare pat.
Holurile spitalului poarta si ele amprenta unei civilizatii ajunse intr-un punct de neimaginat pentru cei mai multi care vorbesc nativ aceeasi limba ca mine. Locuri de asteptare largi, cu fotolii si canapele cu tapiserie viu colorata, in ton cu mocheta, cu tablouri pictate pe panza. In holul principal un pian, donatie din partea unei doamne, folosit din cand in cand de cate cineva care se opreste sa astearna pe clape cate o piesa, intr-o atmosfera care aduce cu cea a unui foaier de teatru mai degraba.
Spitalul despre care vorbesc are si o biblioteca pentru bolnavi, un alt loc de intalnire si socializare cu mese de biliard si alte jocuri, sala de mese la fel de civilizata ca un restaurant. A propos de masa, bolnavii aleg cu o zi inainte ce vor sa manance a doua zi, primind cate cinci alternative de meniu pentru fiecare regim, pe niste foi pe care le returneaza incercuind variantele dorite.
Peste tot un miros placut si o atmosfera asisderea, de ai putea zice ca esti intr-un mall sau intr-un hotel daca nu te-ar durea nimic.
Ma plimb de cateva zile cu treaba prin spitalul asta si o sa ma mai tot plimb cateva saptamani. Daca ma mai impresioneaza ceva, va mai spun.
Toate astea se intampla la Indianapolis.
