Prea multe traditii de familie nu am apucat acasa, dar se pare ca in ultimii ani am inaugurat eu una care se perpetueaza si la alte neamuri, cum spuneam si in pastila de ieri. Respectiv pierdem avioane.
Acum doi ani, pe aeroportul din Roma, am pierdut de doua ori aceeasi cursa, in doua zile consecutive. Prima data pentru ca ramasesem fara toate actele, smulse cu tot cu geanta de langa mine de niste baieti care vorbeau o limba cu sonoritati arabe, in trenul care ma ducea la aeroport si a trebuit sa pierd ziua la politie (unde carabinierii, in ciuda insistentelor mele de a spune ca hotii nu erau tigani, au consemnat in procesul verbal, impotriva vointei mele, tocmai ca erau). A doua zi l-am pierdut iar pentru ca, ajunsa numai cu 40 de minute inainte de decolarea avionului, Al Italia nu a mai vrut sa ma imbarce ca ar fi fost prea tarziu. Drept care am mai ramas o zi in Roma. Din toata povestea, am ramas cu gustul amar al refuzului unanim al functionarilor de pe Fiumicino de a-mi permite sa dau un telefon, cand incercam sa descurc itele povestii in care intrasem. In plus, a doua zi sefa de tura de la Al Italia a tipat isteric (sau poate usor xenofob sau doar cu ceva alergie la accentul romanesc) pentru ca, vorba ei: ce, era treaba ei ca mi s-au furat mie actele?!
Sa cimentez traditia, urmatoarea din familie care a pierdut avionul am fost tot eu, vara trecuta, de data asta din cauza companiei cu care zburam, care a ajuns in Chicago dupa plecarea legaturii mele spre Indianapolis. Am petrecut noaptea pe aeroport, cu doi negri pe o canapea. Unul dintre ei, desi ii spusesem ca nu inteleg engleza, putin speriata de insistenta lui de a intra in vorba (mai mult de la oboseala zecilor de ore nedormite), mi-a spus pana la urma o parte din povestea lui personala, de cetatean kenyan cu familie si doi copii, reprezentant al Natiunilor Unite pentru problema refugiatilor din Somalia si Burundi. Pe fondul anunturilor obsesive din instalatia de sonorizare a aeroportului, care la fiecare douazeci de minute ii avertiza pe pasageri sa fie atenti la bagajele din jur si sa le reclame pe cele abandonate si suspecte, kenyanul ma roaga sa ma uit si la geanta lui pana merge sa dea un telefon. S-a intors in cateva minute, spunand ca va pleca ceva mai tarziu sa dea alt telefon. Aeroportul se anima, anunturile de avertizare din difuzoare se inteteau si, la ora anuntata, negrul meu m-a lasat din nou paznic la bagaje, plecand la telefon. Cand s-a intors, peste vreo 40 de minute, m-a gasit galbena de frica, cu cateva tentative la activ de a anunta bagajul la securitatea aeroportului drept suspect. Dupa ce i-am predat bagajul, desi mai aveam mai bine de trei ore de stat in aeroport pe care convenisem ca le vom petrece impreuna, i-am spus pe neasteptate la revedere si m-am dus sa fac check-in-ul (la ei nu e limita de timp de doua ore, ca prin Europa). Mai tarziu nu mi-am inteles nici eu reactia dar atunci, obosita si terorizata de anunturi, imi facusem in cap atatea scenarii cu atentate teroriste incat pur si simplu am simtit nevoia sa fug de el. Dupa care am prins avionul.
(Sper ca nu) va urma.
