Desi au plecat impreuna cu socrii mei din Bucuresti, bagajele lor au ajuns singure aseara la Indianapolis. Ele au prins legatura, ei au ramas la coada la control pasapoarte. Dar asa au reusit si ei sa continue o traditie de familie, aceea de a pierde avioane. Traditie inceputa si continuata pana acum doar de mine, drept care timp de doi ani am numit-o simplu doar ghinion repetat.
Socrii mei, oameni la saptezeci si, cu parul perfect alb, in mana cu o hartie cu fraze de urgenta in engleza scrisa de Liviu si trimisa prin e-mail (din care cea cu “Va rugam frumos sa ne lasati in fata, pierdem legatura” nu functionase 
), au ramas astfel pe aeroport neajutorati. Cum nu exista nicio vina – Delta Airlines sosise in orarul anuntat de la Bucuresti si compania nu putea fi raspunzatoare pentru cozile de la ghiseele de control – lucrurile ar fi trebuit sa urmeze o logica simpla: alte bilete de la New York spre Indianapolis, cu urmatorul zbor, alti bani, alta distractie.
Dar … ce credeti ca a facut Delta Airlines dupa ce a vazut ca nu s-au imbarcat socrii mei pentru ultimul zbor? Nu, nu si-au vazut de treaba. In prima faza, Sandra de la Delta s-a dus la ei sa le spuna sa stea linistiti, ca le vor da alte bilete in contul celor pierdute catre Indianapolis, singura problema fiind ca nu era nicio posibilitate de a pleca pana a doua zi. Sa se inteleaga si sa ne dea de veste, a sunat la noi acasa sa vorbeasca cu Liviu. Dupa jumatate de ora de insistente, timp in care telefonul suna ocupat (Liviu socializa indelung si telefonic cu un fost coleg si bun prieten), Sandra a schimbat planul. A sunat la o prietena de aici a parintilor lui Liviu, care a sarit imediat in masina si cu care ne-am trezit la usa. Intr-un final, Sandra a reusit sa ii spuna lui Liviu ca le va da parintilor lui niste bonuri valorice sa poata cumpara mancare atat timp cat vor ramane in aeroport. Plus niste paturi, sa se inveleasca. Si-a cerut scuze ca nu ii poate duce la hotel, explicand ca regulile companiei spun ca asta se putea intampla numai daca era vina companiei. Au convenit, impreuna cu parintii lui Liviu, ca vor pleca a doua zi, cu aceeasi cursa de seara care ar fi trebuit sa ii duca atunci la destinatie. Compania mai oferise o posibilitate, cu inca o escala, dar, ca Stan patitul, parintii lui au renuntat sa isi mai prinda nasurile printr-un alt aeroport mare si complicat. Sandra a tot revenit cu telefoane la noi in cursul serii sa ne asigure ca totul este sub control. I-a insotit pe socrii mei sa isi cumpere mancare si, peste noapte, cand ei adormisera, le-a lasat fara sa simta un alt pachet cu mancare si suc pentru micul dejun.
A doua zi, la 7 dimineata, suna telefonul. Raspund si era Todd Cook, un pilot al companiei Delta Airlines. El mergea la Cincinnati in interes personal si aflase pe aeroport de povestea celor doi romani in varsta care petrecusera noaptea pe scaunele din aeroport si care ar mai fi trebuit sa petreaca ore bune pana la zborul lor. A propus atunci companiei Delta o varianta avantajoasa de zbor prin Cincinnati, care ii ajuta pe socrii mei sa ajunga in Indianapolis cu zece ore mai devreme decat era (re)planificat. S-a agitat sa faca rezervarile, le-a schimbat din nou biletele, i-a dus de la Aeroportul Kennedy la Aeroportul La Guardia, de unde era legatura si i-a insotit in continuare pana in Cincinnati. Acolo au vazut toti ca nu compania Delta era cu ghinionul ci ca acesta plutea pur si simplu in aer. Asta dupa ce au aflat ca zborul pentru Indianapolis se anulase. Dar pentru ca numai cand nu vrei nu poti, pilotul, apeland la compania pentru care lucra, a cerut o masina care sa ii aduca pe socrii mei pana la Indianapolis. A obtinut imediat un VAN si un coleg de-al pilotului cu grad de sergent, Michael, i-a preluat pe socrii mei. A sunat la Liviu sa ii spuna cui ii da in grija si i-a dat coordonatele persoanei respective. Si … i-a mai spus ca ii pare rau ca nu ii poate aduce el personal (locuia in Indiana), dar ca trebuie sa ramana in Cincinnati. Inainte de a-i insoti la masina, pilotul le-a cumparat amandurora mancare si suc. Bagajul de mana al socrilor mei a fost carat tot de el, cu multa amabilitate. La despartire, a imbratisat-o si a pupat-o pe soacra mea ca si cum ar fi fost rude apropiate.
Michael a dat si el telefoane la noi de pe parcurs si cand a ajuns in aeroport, i-a insotit pe socrii mei sa isi recupereze bagajele ajunse cu o seara inainte si a stat cu ei pana cand a ajuns Liviu la aeroport sa ii ia.
Toata istoria asta, cu implicatii mult mai profund omenesti decat ce presupune respectarea unei politici de firma, mi-a lasat un gust extraordinar de placut. Tot respectul, Delta Airlines, pentru tine si oamenii tai! Si mai ales tot respectul Sandra, Todd si Michalel!
Ca sa nu mai spun ca, la vreo doua ore de cand socrii mei erau deja acasa, suna Sandra la noi. Intrata in tura, se astepta sa ii gaseasca pe socrii mei tot in aeroport, conform intelegerii initiale. S-a bucurat ca au ajuns mai devreme si cu bine …
Cat despre ghinionul meu repetat de a pierde avionul, devenit azi traditie de familie, voi povesti maine.
