Scrisoare de la colegii lui George Clooney

Mi-au scris azi oamenii aia pe la care va spuneam ca am trecut in noaptea de Paste. Cei de la spitalul de urgenta unde am petrecut aproximativ patru ore pentru o durere puternica in torace.

Am desfacut plicul si … era nota de plata: 4.193,89 dolari. Cam o mie de dolari pe ora. Va mai amintiti ca povesteam cum roiau doctorii si asistentele in jurul meu chiar ca in “Spitalul de urgenta” (filmul), ca m-au analizat si m-au scanat la propriu cu tot felul de masinarii, ca totul avea un aer foarte profesionist? Ei, uite, de-aia!

Acum astept cu ceva emotii sa vad daca firma de asigurari considera normal sa te duci la urgenta daca te doare in piept de nu mai stii de tine si vrei sa vezi daca nu ai cumva atac de cord. Pentru ca aici, in America, firmele care fac asigurari de sanatate uneori sunt de acord cu ce spune spitalul, alteori nu. La partea cu “alteori nu” nu prea vreau sa ma gandesc, pentru ca in cazul asta refuza sa plateasca, dar spitalul tot isi vrea banii Oricum, si intr-un caz, si in altul, Liviu plateste pentru noi la asigurare aproape douasprezece mii de dolari pe an.

La preturile astea, slava Domnului macar ca nu m-au tinut toata noaptea!

Si da, asa cum scrie pe randul de jos, o s-o pastrez pentru evidentele personale. Ca sa ma uit la ea daca ma mai ia vreodata vreo durere, de care sa ma vindec instantaneu cand vad suma.

Cu banii astia as fi putut sta, cu Liviu cu tot, doua zile intr-un apartament de lux la Burj Al Arab in Dubai si patru intr-o camera, tot de lux …

PS:

Mi-ar placea sa aflu cum de le-o fi dat cu virgula. O fi de la tamponul pe care l-au folosit sa imi scoata branula din vena si de la bratarile colorate pe care mi le legasera la maini pentru datele de identificare, informatii despre alergii …

Elevii lor, mult mai adormiti decat ai nostri

Acum … nu stiu de ce se mai plang profesorii din Romania, dar aici, in America, nu este ocazie in care sa iesim pe undeva cu colegii lui Liviu si sa nu vina vorba de metode de trezit elevii care adorm la ora.

Plaga care ii loveste in masa pe liceenii americani e somnul. Crescuti de mici cu ochii dupa bani, adolescentii profita de dreptul lor la munca part time imediat ce legea le permite angajatorilor sa ii primeasca. Problema e, din perspectiva scolii si a profesorilor, ca aparitia gustului pentru banul facut cu propriile maini coincide cu disparitia apetitului pentru invatatura. Si astfel, cei mai multi mai apar totusi pe la scoala numai pentru ca au auzit ca poti castiga bani mai multi macar daca apuci sa termini liceul cu diploma. Apar, dar dorm, ca sunt obositi lucrand seara de seara sa faca bani pentru a-si plati si intretine masinile care umplu parcarea de sute de locuri a liceului destinata elevilor (facand-o sa arate ca o parcare de dealer auto, cu masini una si una).

Cei mai multi vin la scoala, spuneam, dar - in paranteza fie amintit - nu si cei din Indianapolis, unde anual ajung sa isi ia diploma de absolvire a liceului numai 30% dintre ei. Ceilalti 70% nu cu cartea isi bat ei capul, cand e atata praf alb de imprastiat, cand sunt atatea ganguri de sprijinit si o intreaga si noua generatie de pregatit pentru a trai linistita toata viata pe banii de la asigurarile sociale. Sau, daca nici una, nici alta, pleaca la razboi, ca se plateste bine si nici nu se cere diploma.

Revenind in sala de clasa, ca sa ii tii pe elevi cu ochii deschisi la ora, ca profesor american, e o intreaga filozofie. Liviu, intelept sau doar modelat de experienta nemijlocita cu elevii picotinzi, la prima ora le da uneori, cand chiar nu are de ales, liber la somn cate un sfert de ora cu capetele pe banci. In secunda doi toti adorm instantaneu. Alteori, cand adoarme doar cate unul, are un tun de aer si trimite unde puternice de aer catre adormit, care are astfel pe moment toate conditiile sa se viseze Bill Gates batut de briza pe yacht. Ca bani de yacht crede ca o sa aiba, ca s-a luat devreme de munca si uite, la 16 ani are masina lui (care, ce-i drept, il tine adormit toata ziua muncind seara pentru ea, dar … o are)! Poate trimiterea la Bill Gates este totusi putin fortata, pentru ca el a facut bani cu capul si nu servind in restaurante sau asezand marfa pe rafturi in magazin …

La anii pe care ii are in invatamant, sunt putine metode de trezit pe care Liviu sa nu le fi incercat cu elevii in timpul orelor … de somn. Uneori le spune colegilor celui adormit: “Uite, acum o sa continui sa vorbesc schimband tonul vocii iar Michael (sau John, sau Ben, …) o sa se trezeasca”. Face asta si profetia se intampla, ceea ce il face sa se gandeasca serios de fiecare data ca ar fi avut o voce buna sa imprime discuri cu povesti si ca ar fi avut succes cu asta. Alteori li se adreseaza celor care picotesc de somn fara nicio legatura cu lectia si ce a spus pana atunci: “Nu e asa, Joshua?”. Si Joshua, sau care este, buimac, spune da sau nu in functie de inspiratia de moment. Pentru colegi, momentele sunt intotdeauna delicioase. Uneori, mai sar si ei in ajutorul profesorului sa ii mai trezeasca pe adormiti, trantind, clasic, cate o carte cartonata pe banca pe care se sprijina capul somnorosului, facandu-l sa sara ca ars.

Au incercat de cateva ori sa se strecoare toti afara din clasa, cu profesor cu tot, lasand obositul sa doarma, dar nu au reusit sa insele vigilenta iepureasca a acestuia. Nu deocamdata, dar farsa ramane in repetare pana va reusi, lasand astfel tuturor o amintire din liceu de povestit toata viata. Ca somnorosi se gasesc zilnic.

Pentru romani fara pata

Strategii exista, uite, mai ramane sa le aplicam, ca sa nu mai suferim de “prestigiu nereperat” prin lume

Clientii lor, stapanii lor

Cu rosturile ei in stiinta, legea aceea care spune ca nimic nu se pierde, totul se transforma pare sa faca bani in comertul american. Aplicata de data asta in politica de relatii cu clientii. Astfel, doar prin analogie si fara legatura cu ce a descoperit si demonstrat Lavoisier pentru a-si sustine legea (la el referitoare la conservarea masei), in America banii pot fi facuti marfa si aceeasi marfa poate deveni la loc bani cand ii vine mai bine cumparatorului. Ai cumparat ceva si acasa constati fie ca nu mai vrei, fie ca nu-ti mai trebuie, fie ca iti trebuia altceva? Nicio pierdere, duci lucrul inapoi la magazin! Asa, desfacut si chiar folosit cum e, nu o sa te intrebe nimeni ce nu ti-a placut la el. Doar chitanta sa o mai ai, sa il poti revinde magazinului de unde l-ai luat. Si sa iti faci timp sa faci asta in urmatoarele trei luni. Iti recuperezi banii pe lucrul care nu iti (mai) trebuie, te numesti un client multumit, zic ei si te mai intorci sa mai scoti bani din buzunar si alta data, pentru ceva care iti trebuie cu adevarat.

Prima data am aflat de gaselnita respectiva cand ne-am intors la magazin sa recuperam vreo sase dolari pe un bec. Unul mic de tot, luat pentru o lampa si pe care l-am dus inapoi constatand acasa ca nu becul era devina ci ca lampa ar fi trebuit aruncata cu totul. “Sa il punem bine – spune Liviu – si sa pastram chitanta, sa il putem lasa inapoi cand mai trecem pe acolo”. Nu am zis nimic, dar mi-am imaginat ca fabuleaza: cum era sa returnezi un beculet cu ambalajul deschis? Si care era vina magazinului ca noi nu am fost atenti ce ne trebuie?! Dupa cateva saptamani, cand s-a ivit prilejul sa mai mergem la acelasi magazin, Liviu, consecvent, a luat si becul. La usa magazinului, eu oscilam intre o mare curiozitate, daca ce imi spusese el chiar se poate concretiza si o mare jena, pentru ca simteam – in cazul in care chiar s-ar fi gandit cineva ca e posibil sa ne fie returnati banii – ca transferam magazinului o vina si o neatentie care erau ale noastre. La biroul de relatii cu clientii insa, lucrurile au decurs in cel mai firesc mod cu putinta, asa cum decurg cele care fac parte din normalitate. Nimeni nu a intrebat nimic. Doar le-a spus Liviu ca vrea sa inapoieze becul iar ei i-au transferat la randul lor banii inapoi pe cartea de credit. Si … multumim noi, ba noi, la revedere, la revedere!

Acum … sa ne fie iertat, dar s-a intamplat si sa profitam de cumsecadenia comertului american. Am avut nevoie, la un moment dat, sa depun o aplicatie la o universitate pe care sa o insotesc cu o caseta audio inregistrata cu vocea mea spunand ceva anume. La indemana nu aveam decat mijloace pentru inregistrarea digitala, pe reportofon sau direct in calculator asa ca speranta ramasese tot in flexibilitatea oferita de politica de relatii cu clientii de la magazin. Aparatul respectiv nu era scump cine stie ce, dar … de ce sa il cumperi daca iti trebuie numai punctual? Sa ajunga in cosul de gunoi si ulterior sa polueze mediul aiurea? Si asa, cu constiinta faptului ca am fost cinstiti cu noi insine si ca am contribuit de fapt la ecologizarea Americii, am dus masinaria inapoi la magazin dupa ce am folosit-o, sa o ia cineva caruia ii trebuie cu adevarat. Nu chiar imediat dupa, ca ii ratacisem chitanta, dar am gasit-o peste cateva saptamani si tot bine a fost. Pentru noi. Intr-un final si pentru ei, ca au un sistem in care isi vand toata marfa asta returnata la preturi ceva mai mici, dar care cel mai probabil respecta prima parte a legii lui Lavoisier de mai devreme, cea cu “nimic nu se pierde”. Poate doar o parte din profit …

Vreti un fruct?

Va recomand un mango, de data asta au fost foarte parfumate si zemoase, nu se intampla mereu. Dar … luati ce va place!

Pere nu mai sunt, pe ultima am mancat-o eu inainte sa pozez cosul. Duminica facem piata din nou.

Au mai ramas 7

Prima zi de joaca , ieri (de fapt nici jumatate, ca a inceput dupa ora 3 PM), s-a sfarsit cum se vede:

Cu cel de-al doilea elicopter pe care l-a desfacut azi a observat ca, daca ii da drumul din telecomanda la cateva zeci de centimetri de sol si il ridica brusc, sare ca un cangur si se inalta iar. Intre timp, i-a ciobit si astuia o elice izbindu-l de pereti.

Inca sapte zile de joaca (cu asta de azi) si schimbam jucaria. Oricum vrea sa isi ia una mai … profesionala cumva, ca azi a vorbit la scoala cu colegii lui, profesorii, care i-au povestit de unele care ii insoteau in mersul masinii cu 55 mile la ora sau mai stiu eu ce performante aveau. Elicoptere, nu jucarie!

Homo mare, dar ludens

Daca pasiunile pot fi mai mari sau mai mici, atunci pot sa spun ca Liviu are o pasiune mica. E vorba de ultima, aceea facuta pentru un elicopter mic cu telecomanda, de interior. A tot dat tarcoale prin magazine si pe net catorva modele si azi dorinta s-a concretizat.

A venit de la scoala, a mancat repede si a trecut la joaca. Am vazut atunci ca sa fii copil de peste 8 ani (cum scrie pe ambalajul elicopterului) nu e treaba usoara, pentru ca este o intreaga filozofie (plus ca trebuie sa ai habar de stiinta) sa ridici bazdagania in aer si sa o porti prin camera. Mai ales ca te lupti si cu niste legi ale fizicii (ceva cu conservarea impulsului), trebuind sa faci in asa fel ca elicopterul sa nu se invarta de bezmetic odata cu elicile, etc.

Evident ca micuta masinarie teleghidata si-a luat portiile inevitabile de izbituri de heliportul improvizat pe o masuta, de jos si de pereti, incat la un moment dat era cam haotic, de credeam amandoi ca e numai bun de aruncat. Nu a fost asa, ci a fost, se pare, doar o problema de indemanare de a manui telecomanda. Si chiar daca era, paguba in ciuperci: mai ramaneau alte sapte elicoptere, ca si-a cumparat opt.

_____

Bazdagania in zbor

Eppur si muove

File de (aceeasi) poveste

Azi am scos furnicile cu farasul afara din baie. Ori venisera la priveghiul celor doua moarte ieri (si in cazul asta inclin sa cred ca au murit, intr-adevat, de batranete, pentru ca adunasera multe rude pana la varsta asta), ori erau in casa pentru ca afara ploua iar.

Dimineata umplusera toata baia: erau pe si pe langa cantar, pe covorase, in spatele WC-ului si, ca de obicei, pe chiuveta, printre si peste darele de faina imprastiate de mine acum vreo doua zile. Am facut santuri prin casa cu farasul si peria in mana intre baie si una din usile de iesire din casa, tot ducand furnici.

Planul era sa le dau afara pana nu mai e niciuna si apoi sa gasesc un spray de insecte prin casa si sa dau peste tot, sa nu mai fie imbiate sa intre si sa stea. De dat afara, le-am dat. Cu spray-ul a fost mai greu. Aveam impresia ca vazusem unul pe undeva, in vreo camara sau in garaj. Am luat camarile si garajul la rand si am identificat douazeci si sase de spray-uri, din care unele nici prin cap nu-mi trecea ca ar putea sa existe.

Am gasit in garaj spray-uri care scriu lucios, fosforescent sau colorat, unele care degreseaza, unele pentru intretinerea masinii la interior, altul pentru protejarea si intretinerea suprafetelor din lemn sau metal, altul anticoroziv si altele al caror scop, unul tehnic, nu l-am inteles. In camara din bucatarie era unul cu ulei fara colesterol, sa sprayezi tigaia cand prajesti fara riscul de a scapa prea mult, unul de dezinfectat aerul si altul odorizant de camera. Tot in bucatarie, il alte dulapuri, mai erau spray-uri de sters ochelarii, de calmat durerea daca te julesti, de scos petele de pe covoare, de mobila, unul repelent, altul tot repelent dar mult mai eficient probabil si oarecum vrajit, pentru ca pe el scria “te face invizibil pentru insecte” si altul de dezinfectat anumite tipuri de suprafete. In camera masinii de spalat era unul de scos pete de pe lucruri. In alta debara mai erau altele odorizante, iar de curatat mobila cu diferite arome si proprietati, unul de calmat arsurile solare, o lotiune de masaj relaxant cu ceai verde in forma de spray micut si unul foarte mare pentru … dat pe pantofi cand ploua, sa nu se aseze apa pe ei. Asta din urma mi-a placut cel mai tare ca utilitate, mai ales aici, unde mergi pe jos doar cat iesi din masina sa intri unde ai de dus … Pentru ca la intoarcere, cand iesi din masina esti deja in garaj, unde de obicei nu ploua.

Am constatat astfel ca in casa asta esti pus, prin prezenta spray-urilor, la adapost de fel de fel de lucruri dar in ceea ce priveste insectele poti cel mult sa le devii tu invizibil lor, ca ele tie nicio sansa.

Cam atat de pe frontul de lupta pasnic impotriva furnicilor, ne auzim alta data, pe alte teme. A transmis din Indiana, pentru cine citeste, Cristina. Liviu, ai legatura. Permanent de acum incolo, pana rezolvi situatia.

_________

Foto:

La furnici nici fotografii nu le-am mai facut, ca poate raman in casa doar sa-si pastreze statutul de vedeta de blog.

Dar va prezint colectia noastra multi-anotimpuri de spray-uri.

Natura moarta cu furnici (tot moarte)

Intr-adevar, cum mi-a spus Sofia, furnicilor nu le place faina.

Aseara, cand am plecat la culcare, le-am pus furnicilor mele din baie niste faina pe chiuveta ici-colo. Din cea din grau organic, macinat in casa cu o masinuta speciala si din care folosim si noi pentru masina de paine.

Dimineata ma gandeam ca gasesc pe marginea chiuvetei numai oameni de faina si derdelusuri, ca poate zic furnicile ca a nins si se joaca si ele (cum nu traiesc iarna, nu pot sti cum e zapada adevarata). Am gasit insa doar doua furnici. Moarte, undeva langa robinet, unde faina se udase putin cu cativa stropi de apa. Acum, Dumnezeu cu mila, asta le-a fost soarta, ca noi faina mai sanatoasa ca asta nu avem in casa! Si e testata pe noi. Eu am vrut doar sa le alung cu vorba buna … Poate au facut doar indigestie, ca au mancat pana nu au mai putut (v-am spus, in baie nu au nicio sursa de hrana si furnicile sunt acolo de cateva zile) … Sau poate le-a apucat pur si simplu batranetea prin faina de pe chiuveta, pentru ca nu cred ca traiesc prea mult si pac, au murit.

Nu mai stau sa imi dau seama de cauza, imi pare rau de micutele creaturi. Pana la urma, chiar nu inteleg de ce nu se duc din nou afara, in natura, unde au de toate si nici nu par ca nu se potrivesc cu decorul.

Inca nu le-am luat cadavrele de acolo, tot vin suratele lor si le dau ocol. Sper sa nu fie prea traumatizanta privelistea pentru ele. Sau … de fapt, intr-un anume sens sper sa fie, sa isi ia seama ca nu sunt in locul potrivit si sa migreze acolo unde le-a pus mama lor, Natura, respectiv unde vad cu ochii, numai afara din casa sa fie. Poate celelalte furnici vii or fi vrand sa le inmormanteze si nu s-au hotarat daca sa o faca la baza sapunierei, in umbra ei, sau sa le sape un cavou in sapun, ca poate fi fancy, furniceste vorbind, miroase si frumos …

Or fi uitat furnicile din baia mea drumul spre afara? Poate ar fi mai nimerit sa le pun niste indicatoare, desi nu am nicio idee ce ar putea fi pe limba si intelegerea lor …

Dana, simti ca s-au redus mancarimile proportional acum, cand auzi de doua furnici mai putin?

Mestere Manole, a propos de abordarea ta de mai inainte, daca ti-a trecut cumva prin cap asta, nu, nu o sa pun de trei zile de jale si un parastas. Doar o sa mai fac o campanie de evacuat furnicile prin metode netraumatizante si, daca se incapataneaza sa ramana acolo, o sa il rog pe Liviu sa rezolve problema cumva, intr-un mod la care nu vreau sa ma gandesc.

_______

Imagini de la tragedia din baie (doua furnicute moarte, in josul imaginii si doua vii, in sedinta, mai sus)

Auto-leapsa castigatoare

In blogosfera, am vazut ca bloggerii isi mai dau lepse unii la altii. Eu, de cand am blogul asta, mi-am dat singura o leapsa: sa fiu pe faza cand softul inregistreaza un numar interesant acolo unde afiseaza accesarile. Am asteptat 111, 123, 222, 234 s.a.m.d., fara sa le pot vedea exact atunci cand sunt afisate.

Ei bine, azi, marti si 13, in luna mai a anului de gratie 2008, s-a intamplat, a fost 4321

Simpla constatare si raport de indeplinire a auto-lepsei